Adevar...

     Am ajuns într-un punct al istoriei, unde ”adevărul” a căpătat o nouă definiție, și anume ”ceea ce ii faci pe alții să creadă”. Metodologia obținerii acestui pseudosens al noțiunii de ”adevăr” constă în repetiție. Trebuie doar să spui ceva și să repeți frecvent și devine, pentru o mulțime imensă de oameni, un adevăr. Aceasta este, de altfel, și calea prin care mass-media realizează ”controlul populației”. Chiar nu se observă asta? Desigur, inițial s-a impus ”veridicitatea relatărilor” folosind aceeași structură repetitivă și obținând încrederea mulțimii. Și nu e vorba doar despre mass-media și așa-numitul ”control prin informare denaturată”, ci despre întreg ciclul existențial. De exemplu, in ultima vreme, s-a dezvoltat un război al sexelor la nivel declarativ. O sumedenie de femei susțin că toți bărbații sunt la fel (adică nenorociți, cretini, porci ș.a.m.d.), în timp ce în opinia multor bărbați, toate femeile sunt la fel (mai exact curve, perverse, proaste etc.). Cine are dreptate? Femeile sau bărbații? Eu aș spune că ambele părți, în egală măsură. De ce? Simplu: deși știm că niciuna din ipotezele  de mai înainte nu e adevărată, printr-o continuă repetare acestea ajung să fie receptate ca un adevăr. 

     Acest aspect este, de cele mai multe ori, neobservat datorită superficialității, manifestarea lui fiind din ce în ce mai frecventă și mai intensă. Nimeni nu are capacitatea de a recunoaște adevărul în formă pură, însă cu doar puțină atenție se pot identifica situațiile unde acesta lipsește în totalitate.

Eu si lumea

 Eu si lumea
("Pe culmile disperarii", Emil Cioran)

        Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n‑are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frămîntările unui om infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis     un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa‑zisul soare al vieţii sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vieţii m‑a călcat şi m‑a apăsat, mi‑a tăiat aripile în plin zbor şi mi‑a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus‑o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat‑o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l‑am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s‑au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sînt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă. Nu pot aduce nimic în această lume, căci n‑am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plîngeţi că oamenii sînt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipocriţi? Vă propun eu metoda agoniei prin care veţi scăpa temporar de toate aceste defecte. Aplicaţi‑o fiecărei generaţii şi efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni şi eu folositor umanităţii!

     Prin bici, prin foc sau injecţii, aduceţi pe fiecare om în agonie, la experienţa clipelor din urmă, pentru ca într‑un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi‑i apoi drumul şi lăsaţi‑l să fugă de groază pînă cînd, epuizat, va cădea jos. Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obţinute prin căile normale. Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l‑aş pune eu acestei lumi n‑ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială. În acest fel, viaţa s‑ar obişnui cu o temperatură înaltă şi n‑ar mai fi un mediu de mediocrităţi. Şi poate în acest vis nici moartea n‑ar mai fi imanentă în viaţă.

       (Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzaţie ciudată cînd mă gîndesc că am devenit la această vîrstă specialist în problema morţii.

Ce ar mai fi de spus?! Poate ca eu nu sunt in stare sa mai adaug ceva sau poate ca nu am dreptul...