Adevar...

     Am ajuns într-un punct al istoriei, unde ”adevărul” a căpătat o nouă definiție, și anume ”ceea ce ii faci pe alții să creadă”. Metodologia obținerii acestui pseudosens al noțiunii de ”adevăr” constă în repetiție. Trebuie doar să spui ceva și să repeți frecvent și devine, pentru o mulțime imensă de oameni, un adevăr. Aceasta este, de altfel, și calea prin care mass-media realizează ”controlul populației”. Chiar nu se observă asta? Desigur, inițial s-a impus ”veridicitatea relatărilor” folosind aceeași structură repetitivă și obținând încrederea mulțimii. Și nu e vorba doar despre mass-media și așa-numitul ”control prin informare denaturată”, ci despre întreg ciclul existențial. De exemplu, in ultima vreme, s-a dezvoltat un război al sexelor la nivel declarativ. O sumedenie de femei susțin că toți bărbații sunt la fel (adică nenorociți, cretini, porci ș.a.m.d.), în timp ce în opinia multor bărbați, toate femeile sunt la fel (mai exact curve, perverse, proaste etc.). Cine are dreptate? Femeile sau bărbații? Eu aș spune că ambele părți, în egală măsură. De ce? Simplu: deși știm că niciuna din ipotezele  de mai înainte nu e adevărată, printr-o continuă repetare acestea ajung să fie receptate ca un adevăr. 

     Acest aspect este, de cele mai multe ori, neobservat datorită superficialității, manifestarea lui fiind din ce în ce mai frecventă și mai intensă. Nimeni nu are capacitatea de a recunoaște adevărul în formă pură, însă cu doar puțină atenție se pot identifica situațiile unde acesta lipsește în totalitate.

Eu si lumea

 Eu si lumea
("Pe culmile disperarii", Emil Cioran)

        Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n‑are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frămîntările unui om infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis     un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa‑zisul soare al vieţii sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vieţii m‑a călcat şi m‑a apăsat, mi‑a tăiat aripile în plin zbor şi mi‑a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus‑o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat‑o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l‑am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s‑au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sînt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă. Nu pot aduce nimic în această lume, căci n‑am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plîngeţi că oamenii sînt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipocriţi? Vă propun eu metoda agoniei prin care veţi scăpa temporar de toate aceste defecte. Aplicaţi‑o fiecărei generaţii şi efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni şi eu folositor umanităţii!

     Prin bici, prin foc sau injecţii, aduceţi pe fiecare om în agonie, la experienţa clipelor din urmă, pentru ca într‑un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi‑i apoi drumul şi lăsaţi‑l să fugă de groază pînă cînd, epuizat, va cădea jos. Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obţinute prin căile normale. Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l‑aş pune eu acestei lumi n‑ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială. În acest fel, viaţa s‑ar obişnui cu o temperatură înaltă şi n‑ar mai fi un mediu de mediocrităţi. Şi poate în acest vis nici moartea n‑ar mai fi imanentă în viaţă.

       (Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzaţie ciudată cînd mă gîndesc că am devenit la această vîrstă specialist în problema morţii.

Ce ar mai fi de spus?! Poate ca eu nu sunt in stare sa mai adaug ceva sau poate ca nu am dreptul...

 

What's left...

Time of my life - 3 Doors Down [2011]

Time of My Life is an album by American rock band 3 Doors Down, released on July 19, 2011. It is the band's fifth studio album after their self-titled album released in 2008. The album debuted at #3 on the Billboard 200 with 59,800 copies sold in its first week. 

Track listing                                                             All lyrics written by Brad Arnold.

1.   Time of my life

2.   When you're young

3.   Round and round

4.   Heaven

5.   Race for the Sun

6.   Back to me

7.   Every time you go

8.   What's left

9.   On the run

10. She is love

11. My way

12. Believer

Neliniște!

     Primăvară. Vineri, aproape ora 13:00. Pășesc pe stradă condus de muzica din căști. Am tendința ca atunci când ascult muzică să mă pierd într-o altă lume. Sunt conștient ca asta poate fi periculos pentru mine, mergând pe stradă, dar ce să fac?! Muzica mă împiedică să ascult monotonia timpului care trece pe lângă mine, mă împiedică să văd că, de fapt, realitatea e cea prin care îmi parcurg drumul, o realitate care nu-mi oferă nimic care să mă surprindă, să mă motiveze, să mă liniștească!

     Revin! Mergeam spre muncă. De fiecare dată trag de timp, mergând câteva stații pe jos. Am nevoie de asta de cele mai multe ori, îmi oferă doza necesară de calm și motivație de a merge din nou la muncă. Însă azi eram putin agitat, mult mai pierdut decât de obicei. Nu știu de ce! Trecusem peste ultimul eșec. Da, știu sigur! Dar... Ceva se întâmpla! Încerc să îmi dau seama ce... Iau o gură de aer și îmi propun să fac o scurtă analiză a ultimelor fapte, evenimente, gânduri. Dar îmi scapă ceva. Totuși, observ că toată lumea se grăbește, mașinile merg prea repede. Mă opresc într-o stație și iau primul autobuz. Ajung la muncă. Înainte să intru, mă așez și privesc spre cer. E o zi frumoasă, răcoroasă, o zi care parcă te îndeamnă să lași totul deoparte și să pleci oriunde, să te plimbi. Acum agitația pare a se transforma în neliniște! Știu că vor urma opt ore pline de frământări, încă o zi alunecând printre gânduri, lovindu-mă de numeroasele posibilități.

     Timpul zboară, munca mă sustrage din lumea mea și mă aduce în realitate. Cineva a sesizat că se întâmplă ceva cu mine. Trebuie să îmi revin. Nu se întâmplă asta, însă până seara reușesc să mă adun, să mă ascund. Totul pare să meargă bine, însă odată rămas singur, pierd contactul cu realitatea. Ies de la muncă. Ca de obicei, aș vrea să merg pe jos. Gândesc, analizez. Ajung în stație, urc în autobuz. Scot telefonul, e 22:50. Încerc să mă conving că nu se întâmplă nimic cu mine, că e doar oboseala. Cobor două stații mai înainte, doar pentru a trece prin parc... 

     Am ajuns și acasă. 23:30 aproape. Acum pun pe hârtie toate astea. Pornind calculatorul, realizez că nu am o continuare... Tot nu știu ce e cu mine, dar... Trece! Toate trec! E complicat! Și timpul, și dezinteresul ucid speranțe. Acum o să dorm!!!

     7:45. Sâmbătă dimineața. Mă trezesc, ca de obicei îmi fac o cafea, nu pot mânca! Mă uit ce examene o să am în perioada următoare. Încerc să citesc câte ceva, sperând să uit ziua precedentă. Nu pot! Din întâmplare dau peste una din notițele mele salvate pe calculator: ”Amintește-ți! Pentru oricine, există doar o singură persoană potrivită! Restul trec prin viața ta cu scopul de a te opri s-o găsești!” Îmi zic: ”Pe naiba, greșesc! Cum aș putea afla cine e EA dac-o să evit orice ființă care încearcă să se apropie de mine?!” Întrebarea îmi pune capac, ceața se lasă peste mine. Acum văd singura persoană care până azi trebuia să conteze pentru mine: EU! O persoană solitară, temătoare! Nu-mi place. Șterg ce citisem mai înainte. Încerc să-mi resuscitez convingerile, convingeri care m-au condus până acum. Nu e simplu, bazele sunt extrem de solide. Pun eșecul precedent pe seama acestor convingeri pentru prima dată. Da, am greșit încă de la început. Am pierdut mult. Impropriu spus ”am pierdut”, de fapt ”am ratat”. Însă, eșecul mi-a arătat ceva: ea n-ar fi fost EA! Mă bucur acum că s-a terminat. Poate ca nimeni n-o să creadă. Nu-mi pasă!!!

     Mă-ntind în pat. Trec câteva minute bune. Între timp am admirat tavanul, pereții, lumina care pătrunde prin fereastră, condus de zgomotul mașinilor care parcă trec pe la etajul opt. Mă ridic, caut telefonul. Am avut un apel. Habar n-am cine era, n-am aflat niciodată. E 9:10, pun pe hârtie o ultimă convingere: ”Nu știu cine sunt, nu știu ce vreau, nu știu ce fac! Știu doar că voi face orice să nu dezamăgesc persoanele care merită!”. Apoi mă pierd într-o stare de acalmie...

     Am regăsit asta recent. E scrisă în urmă cu câteva luni, se pierduse prin tot felul de hârtii. Am recitit-o! Acum e aici!

Gary Moore - Still got the blues

Un videoclip cu versurile melodiei, realizat de mine, folosind putinele cunostinte pe care le am despre Photoshop si After Effects! Melodia face totul!